Copiii cu nevoi educaționale speciale în România: între intenție, realitate și nevoia de soluții

În ultimii ani, discuția despre copiii cu cerințe educaționale speciale a devenit tot mai prezentă în spațiul public. Vorbim despre incluziune, despre acces egal la educație, despre integrare în școlile de masă. Intențiile sunt bune, direcția este corectă, însă realitatea din școli arată că drumul dintre intenție și sprijin real este încă lung.

Acest articol nu își propune să caute vinovați.
Își propune să descrie onest situația actuală și să deschidă o conversație necesară despre soluții posibile.

Ce arată datele disponibile

Datele existente indică faptul că, în România, există zeci de mii de copii cu cerințe educaționale speciale, dintre care peste 50.000 sunt școlarizați în învățământul de masă. Este un progres important: tot mai mulți copii învață alături de ceilalți, în comunitățile lor, nu în sisteme separate.

În același timp, organizațiile care lucrează direct cu școli și familii atrag atenția asupra unui aspect esențial: numărul real al copiilor care au dificultăți de învățare, atenție sau autoreglare emoțională este semnificativ mai mare decât cel reflectat în statisticile oficiale.

Mulți dintre acești copii nu au diagnostic, nu au dosar CES și nu beneficiază de adaptări educaționale, deși au nevoie de sprijin. Această discrepanță nu indică lipsă de interes, ci limite reale ale sistemului de identificare, evaluare și suport.

De ce integrarea este dificilă în practică

Integrarea școlară nu înseamnă doar prezența copilului într-o clasă obișnuită. Ea presupune adaptare, sprijin constant și competențe specifice. Aici apar dificultățile reale.

În multe școli:

• nu există suficient personal de sprijin raportat la numărul de copii,
• cadrele didactice nu beneficiază de training continuu specific pentru           lucrul cu dificultăți de învățare sau tulburări de neurodezvoltare,
• resursele sunt limitate, iar sprijinul este fragmentat,
• intervenția apare, de multe ori, târziu.

Profesorii fac eforturi considerabile, adesea bazate pe experiență personală, intuiție și empatie, nu pe formare structurată. Părinții caută soluții în afara școlii, atunci când au această posibilitate. Între aceste eforturi individuale, copilul rămâne uneori fără un sprijin coerent și consecvent.

O realitate tăcută: copiii fără diagnostic

O categorie importantă de copii rămâne, în continuare, „invizibilă” pentru sistem: copiii care au dificultăți reale, dar care nu îndeplinesc criteriile sau nu au acces la evaluare.

Acești copii sunt adesea percepuți ca fiind „leneși”, „neatenți” sau „slab motivați”.

În timp, acumulează frustrare și eșec, își pierd încrederea în sine — nu pentru că nu pot, ci pentru că nu sunt sprijiniți la timp și într-un mod potrivit.

Ce soluții sunt posibile

Fără a promite soluții miraculoase, există direcții clare care pot face o diferență reală:

1. Formare continuă pentru cadrele didactice
Traininguri aplicate, adaptate realității din clasă, axate pe dificultăți de învățare, neurodiversitate și adaptări simple, eficiente.

2. Intervenție timpurie, chiar și fără diagnostic
Sprijinul nu ar trebui condiționat exclusiv de existența unui dosar. Observația pedagogică și colaborarea pot preveni dificultăți majore pe termen lung.

3. Colaborare reală între școală, familie și specialiști
Nu punctual, nu formal, ci constant, funcțional și orientat spre copil.

4. Sprijin emoțional pentru copii și cadre didactice
Un copil care se simte în siguranță învață mai bine.
Un profesor sprijinit poate sprijini, la rândul său, mai departe.

5. Implicarea comunității și a mediului asociativ
Asociațiile pot completa golurile dintre sistem și nevoile reale, prin informare, programe de sprijin și resurse accesibile.